Orbi

Uneori constat că suntem orbi. Suntem orbi faţă de misterul care ne înconjoară.Orbi faţă de mistica acestei lumi, faţă de felul în care vântul ne adună vocile, pentru a le împrăştia apoi peste întinsele câmpii ale amintirii şi ale timpului.Suntem orbi în faţa ploii. Ei îi suntem atât de nerecunoscători, nepăsători, superficiali şi anoşti, nu îi vedem frumuseţea şi nici măcar câteva secunde nu îi acordăm, nu o privim, ca să o putem vedea, să o înţelegem sau măcar să încercăm. Suntem orbi în faţa soarelui, neavând forţa de al  privii măcar câteva secunde, de ai recunoaşte supremaţia şi opulenţa. Ne hrănim cu căldura lui neîncetat, îl expluatăm zilnic şi nici măcar nu îi mulţumim. Care dintre voi aţi ridicat privirea către soare şi aţi spus: "mulţumesc pentru că ai răsărit azi"?! ... Nici unul...Ştiu. Dar câţi dintre noi am zis măcar o singură dată: "off soarele ăsta, e atât de cald şi enervant bătându-mi în ochi"?!... Probabil toţi... 

De ce suntem noi, oamenii atât de superficiali? De ce uităm să privim atent în jurul nostru? De ce aşteptăm atât de mult, fără a oferii ceva în schimb? De ce?! De ce suntem orbi atunci când nu suntem legaţi la ochi?