Martisorul

1 Martie simbolizeaza venirea primaverii si se sarbatoreste din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, la romani, aceasta zi marca prima zi din an si cu aceasta ocazie se celebra “Matronalia”, la care se desfasurau serbarile lui Marte, zeul fortelor naturii, al primaverii si al agriculturii. Martisorul era un dar ce-si trimiteau romanii, unul altuia, in ziua de 1 Martie. Se constituia dintr-un banut de aur spanzurat de un gaietan de matase impletit cu fire albe si rosii, pe care persoana ce-l primea in dar il purta la gat pana cand intalnea cea dintai roza inflorita, pe crengile careia depunea apoi darul primit.  La vechii traci aceleasi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul sau fiind legat de glia materna si de vegetatie. Lui ii erau consacrate sarbatorile primaverii, ale florilor si fecunditatii naturii. Chiar si dacii confectionau martisoarele din timpul iernii si le purtau dupa 1 martie.

In multe sapaturi arheologice din Romania s-au gasit martisoare cu o vechime mai mare de 8000 de ani. Sub forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie, data de foc, sange si soare, era atribuita vietii, deci femeii. In schimb, culoarea alba, conferita de limpezimea apelor, de albul norilor era specifica intelepciunii barbatului. De altfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii ca o permanenta miscare a materiei. El semnifica schimbul de forte vitale care dau nastere viului, necurmatul ciclu al naturii. Atestarile documentare din secolul trecut atribuie martisorului functia de protector impotriva deochiului. Martisorul se lega la gatul sau la mana copiilor mici, pentru a-i feri de deochi si pentru sanatate si noroc, in sensul propriu al cuvantului.

Dar si in traditiile orientale se regaseste simbolul impletirii rosu-alb, rosul simbolizand principiul feminin, Shakti, iar albul, masculinitatea, Shiva.

In folclorul romanesc exista mai multe legende despre martisor si aparitia lui in randul sarbatorilor, iar in continuare voi prezenta una dintre aceste legende.

La marginea unui sat traiau intr-o coliba saracacioasa o femeie cu fiica ei. Ca sa castige painea de zi cu zi si cativa banuti, femeia se indeletnicea cu torsul lanii pentru oamenii din sat. Dar tot ce castiga dadea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnava. Intr-o zi, pe cand torcea si plangea de mila fiicei sale, femeia vazu o caleasca de foc trecand cu iuteala dinspre padure spre sat. Era Craiasa Primavara care, auzind-o, s-a oprit si a intrebat-o de ce este asa de necajita. Afland de boala copilei, Craiasa a zis:

-Tine caierul acesta de foc si toarce-l firicel subtire, apoi leaga o fundita si prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viata, asa cum se trezeste la viata intreaga natura dupa trecerea mea.

Femeia multumi si se apuca de lucru. Dar caierul ii ardea degetele si-i era cu neputinta sa rasuceasca un firicel cat de mic. Incepu sa planga cu lacrimi grele si aproape ca nu baga de seama cand o alta caleasca de zapada se opri in dreptul colibei. Era Craiasa Iarna, care disparea cu iuteala dinspre sat spre padure si care, auzind necazul femeii, zise:

-Tine caierul acesta de zapada. Racoarea lui va potoli fierbinteala celui de foc. Rasuceste-le laolalta, poate asa iti pot fi de folos si eu.

Femeia multumi din tot sufletul si se puse pe tors. Torcea laolalta fir rosu de foc cu fir alb de zapada si astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar dupa ce duse la capat lucrul, lega o fundita de pieptul fetitei. Aceasta indata prinse putere si culoare in obrajori, sari din pat si-si imbratisa cu drag mama. De atunci, in fiecare prag de primavara, femeia impletea fundite alb- rosii, impartindu-le oamenilor din sat, sa le aduca sanatate si bucurii.