Aseară, uitîndu-ma in oglinda, s-a aprins flacara unui sentiment straniu. De parca am fost plecata pe un timp, iar in locul meu a fost programat un robot ca sa faca totul in locul meu. Si acum m-am regasit pe mine, am recunoscut-o pe fetita cea mica din oglinda ce-mi zimbea. Era o fetita de vreo 5-6 anisori, o fetita foarte vesela, plina de viata, care stia numai de bine si stiu la sigur ca era fericita, macar asa parea. Acea fetita eram eu, dar nu in prezent, ci cu vreo 7 ani in urma… Dar a trecut un timp… si acum din nou in oglinda am vazut-o pe fata aceea de 12 ani, care nu mai era deja atit de mica, deja crescuse si daca mai facea vreun lucru, cum ar fi sa se joace cu papusile sau ceva de genul asta, atunci cei din jur o criticau sau o credeau infantila. Era o fata mai serioasa, dar nu era matura, pur si simplu era deja putin mai mare, avea alte interese si traia dupa alte reguli. Pot sa spun ca era deja un adolescent.
Mi-e dor de timpurile cind puteam face orice fara sa fiu pedepsita. Mi-e dor de timpurile cind eram alintata de toti cei din jur. Mi-e dor de timpurile cind mereu-mereu zimbeam si eram vesela…Mi-e dor de timpurile cind eram mica.
P.S : Nu as putea spune ca sunt deja tare mare, dar nici mica n-am ramas. )))
0 ciocoleti:
Trimiteți un comentariu