Ce interesanta e viata! In momentele de chin,de deziluzie si suferinta ce da Domnul? ti se intampla ceva amuzant sau placut.
Era o dupa amiaza sumbra,cer innorat,un suflet la fel. Tacuta si suferinda inima avea nevoie de timp,spatiu si liniste.
Mi-am luat ghiozdanul,o carte si muzica si am iesit in parc. Singura. Sa ma regasesc,sa stau pur si simplu.
Am zacut asa pe o banca cateva ore, am varsat niste lacrimi, am incercat in zadar sa uit,sa ma linistesc dar mai ales sa nu gandesc.
Siiiii, a inceput sa ploua... Am zis in sinea mea"nu se poate, colac peste pupaza sa ma mai si prinda ploaia. Nu-i destul ca ploua in sufletul meu, mai ploua si cerul peste mine"...vorba aia, Are you kiddin' me?
Am zis "nu plec",nu plec pana nu iese soarele. Am continuat sa stau pe banca in picaturile dese de ploaie, sa privesc rauletul ce curgea in fata mea si sa vad cum picaturile pe apa se fac tot mai rare.
Si am stat...
Siiiii....a trecut ploaia, a iesit soarele. Si am simtit ca merita sa astept...merita pentru ca iese soarele odata si odata.
Si atunci s-a intamplat cel mai bun moment din ziua aceea.
Pe banca din spatele meu apare un cuplu cu un ingeras blond de vreo 8-9 luni. Manamnca foarte concentrat din biscuite si nu se uita la nimeni.
Vroiam sa plec, si i-am aruncat o privire fugara si un mic zambet(nu m-am putut abtine deoarece ador copiii) iar el instantaneu a inceput sa rada spre mine. Un ras inocent si sincer cu gura pana la urechi...un ras vesel,fara griji spre un strain necajit si trist.
Radea si intindea manutele la mine,era bucuros pur si simplu.
Mama lui s-a intors, mi-a zis zambind ceva in germana,dar nu am inteles-o prea bine,atunci sotul ei mi-a zis in engleza: "Probabil ii sunteti foarte simpatica pentru ca deobicei nu face asa. Puteti sa va apropiati,nu ne deranjeaza."
M-am apropiat, m-am pus pup,i-am luat manuta,i-am zambit si in sinea mea ii spuneam "multumesc". A continuat sa rada si sa-mi faca cu mana.
Am plecat, am intors capul si el radea in continuare, mai apoi a reluat mancatul biscuitelui la fel de concentrat ca mai inainte.
Eu am plecat. Ceea ce a urmat sa traiesc in restul zilei a fost de cosmar. A fost greu dar a trecut,iar acum prefer sa vad soarele de dupa ploaie si zambetul acelui copil.
Doamne, de am putea noi oamenii rade din nou cu atata puritate si sinceritate. Pacat ca ne grabim sa ne maturizam si pierdem din noi exact ce e mai frumos.
Nu lasati sa piara copilul din voi si incercati sa vedeti viata nu doar prin ochii ci si prin zambetul unui copil.
Era o dupa amiaza sumbra,cer innorat,un suflet la fel. Tacuta si suferinda inima avea nevoie de timp,spatiu si liniste.
Mi-am luat ghiozdanul,o carte si muzica si am iesit in parc. Singura. Sa ma regasesc,sa stau pur si simplu.
Am zacut asa pe o banca cateva ore, am varsat niste lacrimi, am incercat in zadar sa uit,sa ma linistesc dar mai ales sa nu gandesc.
Siiiii, a inceput sa ploua... Am zis in sinea mea"nu se poate, colac peste pupaza sa ma mai si prinda ploaia. Nu-i destul ca ploua in sufletul meu, mai ploua si cerul peste mine"...vorba aia, Are you kiddin' me?
Am zis "nu plec",nu plec pana nu iese soarele. Am continuat sa stau pe banca in picaturile dese de ploaie, sa privesc rauletul ce curgea in fata mea si sa vad cum picaturile pe apa se fac tot mai rare.
Si am stat...
Siiiii....a trecut ploaia, a iesit soarele. Si am simtit ca merita sa astept...merita pentru ca iese soarele odata si odata.
Si atunci s-a intamplat cel mai bun moment din ziua aceea.
Pe banca din spatele meu apare un cuplu cu un ingeras blond de vreo 8-9 luni. Manamnca foarte concentrat din biscuite si nu se uita la nimeni.
Vroiam sa plec, si i-am aruncat o privire fugara si un mic zambet(nu m-am putut abtine deoarece ador copiii) iar el instantaneu a inceput sa rada spre mine. Un ras inocent si sincer cu gura pana la urechi...un ras vesel,fara griji spre un strain necajit si trist.
Radea si intindea manutele la mine,era bucuros pur si simplu.
Mama lui s-a intors, mi-a zis zambind ceva in germana,dar nu am inteles-o prea bine,atunci sotul ei mi-a zis in engleza: "Probabil ii sunteti foarte simpatica pentru ca deobicei nu face asa. Puteti sa va apropiati,nu ne deranjeaza."
M-am apropiat, m-am pus pup,i-am luat manuta,i-am zambit si in sinea mea ii spuneam "multumesc". A continuat sa rada si sa-mi faca cu mana.
Am plecat, am intors capul si el radea in continuare, mai apoi a reluat mancatul biscuitelui la fel de concentrat ca mai inainte.
Eu am plecat. Ceea ce a urmat sa traiesc in restul zilei a fost de cosmar. A fost greu dar a trecut,iar acum prefer sa vad soarele de dupa ploaie si zambetul acelui copil.
Doamne, de am putea noi oamenii rade din nou cu atata puritate si sinceritate. Pacat ca ne grabim sa ne maturizam si pierdem din noi exact ce e mai frumos.
Nu lasati sa piara copilul din voi si incercati sa vedeti viata nu doar prin ochii ci si prin zambetul unui copil.
Cel putin e ma bucur ca sunt COPIL
0 ciocoleti:
Trimiteți un comentariu